O Lumină În Inima Tenebrelor - Amy Blankenship страница 5.

Pe măsură ce Toya devenise mai în vârstă, Kyou și-a dorit să-l vadă... vizitându-l în secret și urmărindu-l de la distanță... uitându-se la fratele său trăind viața pe care el nu putea. Să-l privească pe Toya din umbră a fost singura fericire a lui Kyou în acele zile întunecate. Se dusese adesea în dormitorul lui Toya... ca să-l privească în somn.

Dacă l-ar fi cunoscut pe Hyakuhei l-ar fi urmat și privit păzindu-l pe Toya... nu l-ar fi pus niciodată pe Toya în pericol. Unchiul său îl transformase pe Toya pentru că se gândise că asta voia Kyou. Era vina lui că Toya murise prima dată.

Toya s-a luptat cu unchiul lor, în timpul întoarcerii și după. Pe măsură ce argumentele lor deveneau mai vicioase, Kyou încercase să-i rețină atenția lui Hyakuhei departe de fratele său. Atunci Toya începuse să vorbească despre un leac pentru vampiri... Gardianul Inimii de Cristal. El a jurat că îl va găsi și îi va vindeca pe amândoi.

Toya și-a găsit leacul... în moarte.

Făcând tot ce putea mai bine pentru a evita să privească acum cavitatea goală în care fusese odată inima fratelui său, Kyou stătea în picioare și ducea corpul lui Toya departe de scenă pentru a-i face o înmormântare corespunzătoare.

El nu mai putea simți prezența lui Hyakuhei, dar știa că era aproape, uitându-se cumva... mereu urmărindu-l. Kyou a înțeles acum că va trebui să plece, să se ascundă până când ar fi fost suficient de puternic pentru a învinge răul care a furat singurul lucru pe care l-a avut... dragul său frate. El a alunecat prin întuneric lăsând pajiștea în tăcere totală.

Kamui a respirat cu ușurare când frații au plecat și și-au coborât bariera de invizibilitate din jurul formei dărâmate de Kotaro. Privind în jos la lican, Kamui știa că va dura ceva timp ca rănile lui Kotaro să se vindece... nu doar rănile care i-au fost făcute trupului, ci și rănile care se aflau acum adânc înfipte în inima lui.

− Haide, șopti Kamui, trăgând unul dintre brațele lui Kotaro pe umerii săi și ajutându-l să stea. − Hyakuhei nu a mers departe și trebuie să te duc afară. Ochii îi străluceau în culoarea prafului de curcubeu, încercând să-și rețină propriile lacrimi. Era zadarnic, pentru că le simțea cum îi alunecă pe obraji în urme fierbinți.

Atât de multe au fost pierdute în perioada de doar câteva ore mortale... acum știa ce era mai întunecat decât întunericul. Nici nu l-ar fi lăsat pe Kotaro tot așa.

− Nu l-am urât atât de mult, șopti Kotaro, uitându-se dezgustat spre locul în care corpul lui Toya stătuse cu doar câteva momente în urmă. O iubiseră pe Kyoko, și ea, la rândul ei, avea afecțiune pentru amândoi... fără să-l aleagă pe unul contra celuilalt când luptau... până noaptea. Soarta îi dăduse doar câteva ore scurte... cel puțin Toya nu știa.

Mâna sa se ghemui în pumn și se strânse. Toya ar fi fost nebun... dar ar fi fost în viață. − Mai degrabă m-aș fi confruntat cu mânia lui... nu cu asta... nu cu asta.

Amândoi au încercat s-o protejeze, dar acum Toya... ochii albaștri de gheață ai lui Kotaro, înotau în lacrimi fără să curgă: − Nu l-am urât niciodată.

− Știe că nu ai făcut-o, a spus Kamui conducându-l pe Kotaro în direcția singurului loc sigur pe care-l cunoștea... vrăjitorul, casa lui Shinbe. Avea nevoie să-i spună prietenului lor de soarta lui Toya... și lui Kyoko. Shinbe știa cumva ce să facă, mereu a știut.

− O să-l ucid pe ticălosul ăla de Hyakuhei, bombăni Kotaro, în timp ce el se opuse împotriva reținerii lui Kamui, natura lui lican ieșind la suprafață. − A ucis-o... l-a ucis pe Toya din cauza ei. Când îl voi găsi, el va dori să se fi născut om.

Ca și cum vântul ar fi ieșit din el, trupul lui Kotaro s-a cutremurat. Știa că Toya era mult mai puternic decât a recunoscut vreodată, dar fără ca Kyoko să-l protejeze... Toya și-a pierdut voința de a lupta. Hyakuhei știa asta înainte de începerea luptei.

Mâhnirea lui Toya îi încinsese mintea... nerăbdător. Dacă ar fi așteptat doar... încă câteva clipe. Kyou ar fi putut să-l salveze. Tristețea atârna pe fiecare silabă, pe măsură ce Kotaro șterse furios lacrimile care, în tăcere, îi brăzdaseră în jos obrajii.

− Am vrut să-i salvez pe amândoi... Kyoko, durerea trupului său slăbit a fost prea mult pe măsură ce își închidea ochii albaștri strălucitori și se pierdea în neantul în care ar fi ameliorat durerea pentru o perioadă scurtă de timp.

Kamui dădu din cap în timp ce ridică corpul fără vlagă al lui Kotaro și îl purtă. − Ai făcut destul. Odihnește-te acum. − Șopti el. E rândul meu să fac izbăvirea.

Capitolul 2

În ceasul dinaintea zorilor, Kamui se ridică deasupra unui mormânt nemarcat. Cei doi bărbați care stăteau pe fiecare parte a lui erau tot ce fusese lăsat. Îl urmări pe Shinbe ca să-și folosească puterile telechinetice să scoată pământul din mormântul lui Toya și să-l lărgească suficient pentru două cadavre.

Shinbe și Kotaro aveau acum aceeași expresie... tristețe și putere încăpățânată. Kamui știa că încercau să rămână puternici pentru el, dar putea să vadă prin melancolia pe care și-o ascundeau ambii.

Toți se uitau la mormânt... realitatea dureroasă că s-au scufundat. Lucrurile nu trebuiau să se termine astfel... partea bună se presupune că nu trebuia să piardă... sau să moară. Shinbe i-a ajutat să ia o decizie referitor la ce să facă. Recuperând corpul lui Kyoko, au adus-o la mormântul unde Kyou și-a pus fratele și i-a îngropat împreună.

Toya ar fi vrut așa... era singurul lucru pe care l-a simțit drept.

Kamui fusese incapabil să transporte corpul lui Kyoko la locul mormântului, odată ce l-au găsit. Sângele din jurul ei nu era ceea ce îl deranja. A fost pur și simplu sfâșietor să vezi pe cineva atât de bun și de pur, odată ce posedă atât de multă lumină înăuntrul ei încât să te doară ochii să te uiți... întinzându-se acolo în întuneric, cu ochii deschiși și nevăzuți.

Simțind șocul lui Kamui și văzându-i mâinile tremurând, Kotaro intrase și o ridică cu iubire în brațe, încercând din greu să ignore rigiditatea membrelor, așa cum o făcea el. Nu putea simți nimic el, cu excepția mâniei și a tristeții din acel moment. Dacă ar fi lăsat restul în... cât de mult a iubit-o, genunchii l-ar fi răsturnat... durerea cântărea atât de mult în el.

Văzând privirea pe fața lui Kamui era suficient pentru a-l ajuta să-și controleze propriile emoții... de asemenea, l-a ajutat să intre pe acea amorțire. Kamui nu era om și nici creatură... ceea ce a fost vreodată... inima lui s-a zdruncinat. Kotaro a hotărât să-și facă treaba să-l urmărească de acum înainte, chiar dacă băiatul probabil că nu avea nevoie de asta.