O Lumină În Inima Tenebrelor - Amy Blankenship страница 6.

Văzând privirea pe fața lui Kamui era suficient pentru a-l ajuta să-și controleze propriile emoții... de asemenea, l-a ajutat să intre pe acea amorțire. Kamui nu era om și nici creatură... ceea ce a fost vreodată... inima lui s-a zdruncinat. Kotaro a hotărât să-și facă treaba să-l urmărească de acum înainte, chiar dacă băiatul probabil că nu avea nevoie de asta.

Kamui șterse din ochi urmele de lacrimi, încercând să fie puternic ca și Kotaro și Shinbe. Părul său violet, nedomesticit, se învârtea în vânt când se uita la pământul proaspăt întors. El și-a scos propria haină și i-a înfășurat cu blândețe în ea, pentru a spori puterea vrăjii pe care urma să o arunce.

Închinându-și ochii strălucitori, își împleti degetele împreună, în timp ce aripile iluminate izvorâseră din spate într-o fluturare de pene. Ele au strălucit în culori atât de intense, ce erau necunoscute ochiului uman.

Shinbe și Kotaro au făcut amândoi un pas înapoi înspăimântați, înțelegând brusc ce a fost Kamui. Cuvântul înger plutea pe buzele lor, dar părea atât de trist. Ca un înger cu o inimă zdrobită... un înger căzut.

Cu degete blânde, Kamui scoase o pană de pe aripa sa dreaptă și își ținea mâna cu palma în sus. Expresia tristă și liniștită de pe fața lui nu șovăia. Ochii i-au strălucit cu o licărire de speranță, în timp ce el a scos repede pana ascuțită în palmă, cauzând o tăietură superficială. Lichidul purpuriu se strângea în palmă și Kamui își închise încet pumnul peste el, înainte de a se apropia de mormântul nemarcat. Picăturile sacre ale sângelui vieții sale au căzut pe pământ, făcând ca solul să strălucească de o putere albastră electrică nepământeană. Shinbe și Kotaro puteau doar să stea și să privească sub șoc în timp ce acest lucru avea loc. Nu îndrăzneau să se miște de teamă de a deranja ritualul pe care îl conducea Kamui. Ambii au înțeles că au fost martori la ceva incredibil și, fără îndoială, nu-l vor mai vedea niciodată.

Chiar aerul din jurul lui Kamui se porni într-un vârtej care îl înconjura într-o lumină albastră fluorescentă. Vocea lui cu ecou a lăsat buzele să pară mai bătrâne și mai înțelepte decât le-a avut vreodată în amintirilor lor. Un sunet înfricoșător a ricoșat peste cer, care-l purta kilometri, făcând tot să fie auzit încă cu respectul puterii sale.

− O mie de ani va dura...

De data aceasta vom respecta pentru binele vostru...

Când se scurge sângele unui gardian...

Este timpul ca această profeție să se împlinească...

Numai atunci două suflete se vor revigora

Aducându-le în lumină...

Îndrăznind să lupte cu magia întunecată a nopții...

Cu această promisiune, noi nemuritorii vom lua arme...

Protejându-i pe cei renăscuți de alte răni...

În mâinile de piatră și de marmură pe dușmanul nostru îl vom da...

Singura dorință pe care o dorește... în lumină să trăiască.

Pe măsură ce vortexul îl înconjura pe Kamui, o pană strălucitoare de la fiecare aripă iluminată se pierdu și izbucni înainte în interiorul ciclonului... întorcându-se ca două pumnale mici pentru a trage drept în jos, aterizând pe mormânt. Penele strălucitoare au rămas blocate în solul moale pentru câteva scurte momente înainte de a se scufunda în pământ pentru a fuziona cu sufletele prietenilor săi.

Genunchii lui Kamui au lovit pământul când vraja s-a dispersat, trimițând o undă de șoc în toate direcțiile. − Până ne vom întâlni din nou, Kyoko... Toya, șopti Kamui, simțind că singurătatea se apropie de el. − Poate viața viitoare va fi într-un timp mai bun și mai strălucitor.

Shinbe rămase tăcut alături de el, fără să vrea altceva decât să verse lacrimi el însuși, dar nu și-a putut permite luxul. Hyakuhei era încă acolo și știa că vampirul cu inima neagră va veni în cele din urmă pentru el. Inamicul ar ști ce au făcut. El ar șterge toate urmele pe care ar putea acum.

Căutând în buzunar, Shinbe a scos o sticlă mică de ametist plină de praf magic fără vârstă. Stropind ușor pământul, el a mers în cerc în jurul mormântului pentru a-l proteja de toți ochii curioși. Pământul a devenit instantaneu solid pentru a ascunde locația noului mormânt.

Ochii lui Shinbe s-au aprins cu aceeași culoare de ametist, pe când șoptea cuvinte pe care doar el le putea înțelege.

El a simțit un legământ vechi de frați care au luptat într-o bătălie veșnică cu întunericul prin sufletul său pentru a deveni un simbol al protecției asupra mormântului.

Deasupra locului de odihnă al prietenilor săi au înflorit flori fără să fie plantate semințe. Bujori în cinci culori au apărut pe vițe cu spini... argint... aur... albastru de gheață... ametist... și praf de curcubeu strălucitor.

− Eu plec, spuse Shinbe după o tăcere lungă. Nu dorea ca prezența sa să arate locul celorlalți și știa că era timpul să meargă mai departe. Privirea lui se îndreptă înapoi spre tufișurile de flori ciudat colorate. Toya și Kyoko erau acum protejați de Hyakuhei, iar vraja nu ar fi deranjată.

Deocamdată... era tot ce le-ar putea oferi în afară de durere.

Kamui ridică privirea spre vrăjitor, șocat de această nouă dezvoltare. − Ce? Dar... de ce?, Ochii i se lărgiră într-un moment de panică... l-ar lăsa toată lumea acum? Nu l-au lăsat Toya și Kyoko destul de rău?

Simțind teama lui Kamui crescând, Shinbe a pus o mâna hotărâtă pe umărul prietenului său și încercă să-i explice: − Știi bine ca și mine că Hyakuhei va afla în cele din urmă ceea ce am făcut aici. Privi peste umărul lui Kamui la Kotaro știind că lican ar înțelege abandonarea lui.

− Vei putea să scapi de ochii lui veghetori... dar nu am o astfel de putere. Cu toate acestea, voi putea să mă ascund, dar nu sunt sigur pentru cât timp. Shinbe scoase un oftat lung și privi în sus la lună, care atârna deasupra cerului. − Zilele mele au un număr acum pe ele... un zâmbet moale înclină colțurile buzelor, ca și când știa un secret. − …Așa să fie.

Voi urca pe următoarea navă care va merge spre vest, peste ocean. Acolo, voi avea șanse mai mari să-mi păstrez identitatea în fața lui Hyakuhei și poate chiar să găsesc o cale ca propriul meu suflet să se reîncarneze în același timp cu prietenii noștri dragi. El spera că ceea ce spune era adevărul. Ar avea nevoie de el când va fi venit timpul.

Kamui aruncă o privire spre mormântul de sub el, apoi o întoarse spre prietenul său, cu mai mult calm decât simțise de la începutul acestui coșmar. Nu voia ca Shinbe să fie următoarea victimă, așa că da, a înțeles. Și-a smuls ușor o penă curcubeu din aripa sa dreaptă și o presă pe gâtul lui Shinbe.