Numără iar şi iar, nevenindu-i să creadă: o oaie era pierdută.
Thor nu pierduse niciodată până atunci o oaie, iar tatăl său nu-l va lăsa niciodată să uite acest lucru. Mai grav, îi era de nesuportat gândul că una dintre oile sale se pierduse, că era singură, vulnerabilă în sălbăticie. Detesta să vadă suferinţa oricărei creaturi nevinovate.
Thor se precipită spre vârful măgurii şi scrută orizontul până când o zări, în depărtare, câteva dealuri mai încolo; oaia singuratică, cu semnul roşu pe spate. Îi pieri curajul când observă că oaia nu numai că fugise, dar, dintre toate locurile, alesese să se îndrepte spre apus, spre Pădurea Întunecată.
Thor înghiţi în sec. Pădurea Întunecată era un loc interzis nu numai oilor, ci şi oamenilor. Era dincolo de hotarele satului şi, încă de când învăţase să meargă, ştia că nu trebuie să se aventureze într-acolo. Nu o făcuse niciodată. Să te duci în acel loc, spunea legenda, cu desişurile sale neumblate, pline de animale periculoase, însemna moarte sigură.
Thor se uită la cerul care se întuneca, frământându-se. Nu putea renunţa la oaia sa. Socoti că, dacă s-ar mişca repede, s-ar putea întoarce la timp.
După o ultimă privire înapoi, se întoarse şi o rupse la fugă spre vest, către Pădurea Întunecată, în timp ce nori groşi se adunau pe cer. Se simţea slăbit, dar picioarele păreau a-i alerga singure. I se părea că nu mai există cale de întoarcere, nici dacă şi-ar dori.
Părea că nimerise într-un coşmar.
*
Thor coborî grăbit şirul de dealuri fără să se oprească, până în umbra deasă a Pădurii Întunecate. Urmele se sfârşeau acolo unde începea pădurea, iar el pătrunse pe un teritoriu necunoscut, călcând frunzele de vară care îi foşneau sub picioare.
În clipa în care intră în pădure, fu înghiţit de întuneric, lumina neputând să treacă printre pinii falnici de deasupra. Era mai răcoare aici şi, de îndată ce depăşi marginea pădurii, fu străbătut de un fior. Nu era doar întunericul de vină sau frigul—era şi altceva. Nu putea spune ce. Avea senzaţia că… e urmărit.
Thor privi crengile bătrâne şi noduroase de deasupra, mai groase decât el, legănându-se şi trosnind sub adierea vântului. Abia făcuse cincizeci de paşi în pădure când începu să audă zgomote ciudate de animale. Se întoarse şi abia mai putu vedea locul prin care intrase; i se părea deja că nu mai există cale de întoarcere. Ezita.
Pădurea Întunecată se aflase întotdeauna la periferia satului şi la periferia conştiinţei lui Thor, ca ceva adânc şi misterios. Niciun păstor care-şi pierduse vreodată o oaie în pădure nu îndrăznise să se aventureze după ea. Nici măcar tatăl lui. Poveştile despre acest loc erau prea sumbre şi dăinuiau de multă vreme.
Dar această zi avea ceva aparte ce-l făcu pe Thor să nu-i mai pese, îl făcu să-şi lepede prudenţa. O parte din el dorea să-şi depăşească limitele, să ajungă cât mai departe de casă posibil şi să îngăduie vieţii să-l poarte oriunde voia.
Se aventură mai departe, apoi se opri, neştiind încotro să se îndrepte. Observă urme, crengi îndoite pe unde trecuse probabil oaia sa şi se îndreptă în acea direcţie. După un timp, se întoarse din nou.
Înainte de a fi trecut o oră, era iremediabil pierdut. Încercă să-şi amintească pe unde venise —dar nu mai era sigur. Un sentiment de nelinişte îl cuprinse, dar îşi spuse că singura cale de ieşire era înainte, aşa că îşi urmă drumul.
În depărtare, Thor zări o rază de lumină şi se îndreptă într-acolo. Ajuns în faţa unui mic luminiş, se opri la marginea acestuia de parcă ar fi prins rădăcini, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Stând acolo, cu spatele la Thor, îmbrăcat cu o mantie lungă de satin albastru, se afla un bărbat. Nu era un bărbat oarecare —Thor putea simţi asta de acolo. Părea deosebit. Poate un druid. Stătea înalt şi drept, cu capul acoperit de o glugă, complet nemişcat, de parcă nu-i păsa de nimic pe lume.
Thor nu ştia ce să facă. Auzise despre druizi, dar nu întâlnise niciodată unul. Judecând după semnele de pe mantia sa, ornamente de aur lucrate cu grijă, nu era un simplu druid: acelea erau însemne regale. Ale Curţii Regale. Thor nu putea să înţeleagă. Ce făcea un druid regal acolo?
După un timp care-i păru o veşnicie, druidul se întoarse încet şi-l privi, iar Thor îi recunoscu chipul. I se tăie respiraţia. Era una dintre cele mai cunoscute figuri din regat: druidul personal al regelui. Argon, consilierul regilor Regatului de Apus de secole. Ce făcea aici, departe de curtea regală, în inima Pădurii Întunecate, era un mister. Thor se întrebă dacă nu cumva era rodul imaginaţiei sale.
„Ochii nu te înşală”, spuse Argon, aţintindu-l cu privirea.
Vocea îi era profundă, ca din alte vremuri, de parcă ar fi fost a pădurii înseşi. Cu ochii săi mari, străvezii, părea a-l sfredeli pe Thor, măsurându-l. Thor simţea o energie intensă venind dinspre druid—de parcă ar fi stat în soare.
Thor îngenunche imediat şi îşi înclină capul.
„Domnia Voastră”, spuse el. „Îmi pare rău că v-am deranjat.”
Lipsa de respect faţă de un consilier al regelui putea însemna închisoarea sau pedeapsa cu moartea. Acest lucru era întipărit în mintea lui Thor de când se născuse.
„Ridică-te, copile”, zise Argon. „Dacă aş fi dorit să îngenunchezi, ţi-aş fi spus.”
Thor se ridică încetişor şi-l privi. Argon făcu câţiva paşi spre el. Se opri şi-l privi fix, până ce Thor începu să se simtă stânjenit.
„Ai ochii mamei tale”, zise Argon.
Thor fu surprins. Nu-şi cunoscuse niciodată mama şi nu întâlnise niciodată pe cineva, cu excepţia tatălui său, care să o fi cunoscut. I se spusese că a murit aducându-l pe lume, iar pentru aceasta Thor se simţise întotdeauna oarecum vinovat. Întotdeauna bănuise că acesta era motivul pentru care era urât de ai săi.
„Cred că mă luaţi drept altcineva”, răspunse Thor. Eu nu am mamă.
„Nu ai? întrebă Argon zâmbind. „Ai fost zămislit de un bărbat singur?”
„Am vrut să spun, sire, că mama a murit la naşterea mea. Cred că mă confundaţi.”
„Eşti Thorgrin din clanul McLeod. Cel mai tânăr dintre cei patru fraţi. Cel care nu a fost ales.”
Ochii lui Thor se deschiseră larg. Nu prea ştia ce să facă. Faptul că cineva atât de important ca Argon ştia cine e—era mai mult decât putea înţelege. Nu-şi imaginase niciodată că era cunoscut cuiva din afara satului său.
„De unde… ştiţi aceste lucruri?”
Argon îi zâmbi, dar nu-i răspunse.
Thor fu cuprins de curiozitate.
„Cum..” adăugă Thor, abia găsindu-şi cuvintele, „…cum de o cunoaşteţi pe mama? Aţi întâlnit-o? Cine era?”
Argon se întoarse şi plecă.
„Întrebări pentru altă dată,” zise el.
Thor, confuz, îl urmări plecând. Fusese o întâlnire năucitoare şi misterioasă şi totul se întâmplase atât de repede. Hotărî că nu-l putea lăsa pe Argon să plece; se grăbi să-l urmeze.
„Ce faceţi pe-aici?” întrebă Thor, hotărât să-l prindă din urmă. Folosindu-şi toiagul, un obiect vechi de fildeş, Argon mergea neaşteptat de repede. „Mă aşteptaţi pe mine, nu-i aşa?”
„Pe cine altcineva?” întrebă Argon.
Thor se grăbi să-l urmeze prin pădure, lăsând luminişul în urmă.
„Dar de ce pe mine? Cum de-aţi ştiut că voi fi aici? Ce doriţi de la mine?”
„Cam multe întrebări,” zise Argon. “Ai umplut văzduhul. Mai degrabă ar trebui să asculţi.”
Thor mergea după el prin pădurea deasă, făcând tot posibilul să păstreze tăcerea.
“Ai venit să-ţi cauţi oaia pierdută,” afirmă Argon. “Un efort nobil. Dar îţi pierzi vremea. Nu va supraviețui.”
Ochii lui Thor se deschiseră larg.
“De unde ştiţi?”
“Cunosc lumi pe care nu le vei cunoaşte niciodată, băiete. Cel puţin, nu încă.”
Thor era tot mai uimit, în timp ce iuţea pasul pentru a-l prinde din urmă.
„Nu vei asculta, totuşi. Este firea ta. Încăpăţânat. Ca maică-ta. Vei continua să-ţi cauţi oaia, hotărât s-o salvezi.”
Thor se înroşi, căci Argon îi citise gândurile.