Andronicus a călărit până la statuia falnică a lui McCloud, în piaţa oraşului, şi s-a oprit în fața ei. Stătea acolo ca un altar, înălțându-se cincizeci de pași, făcută din marmură. Arăta o versiune a lui McCloud pe care Andronicus nu o recunoștea - un McCloud tânăr, în formă, musculos, mânuind mândru o sabie. Arăta un ego de maniac. Pentru asta, Andronicus l-a admirat. O parte din el a vrut să ia statuia înapoi acasă, s-o instaleze în palatul său ca trofeu.
Dar o altă parte din el era prea dezgustată de ea. Fără să se gândească, a coborât mâna, și-a scos praștia — de trei ori mai mare decât a oricărui om, suficient de mare pentru a ține o piatră de dimensiunea unui bolovan mai mic — s-a întins înapoi şi a aruncat cu toată puterea.
Bolovanul a zburat prin aer şi a lovit capul statuii. Capul de marmură al lui McCloud s-a sfărâmat în bucăți, explodând de pe corp. Apoi Andronicus a urlat, și-a ridicat îmblăciul de două mâini, s-a repezit și a lovit cu toată puterea.
A zdrobit torsul statuii și marmura a căzut de pe soclu, prăbușindu-se la pământ, sfărâmându-se cu un zgomot puternic. Andronicus și-a întors calul și s-a asigurat, înaintând, că trupul lui McCloud era sfâșiat de așchii.
„Vei plăti pentru asta!", a strigat slab McCloud, în agonie.
Andronicus a râs. Întâlnise mulţi oameni de-a lungul vieţii, dar acesta ar putea fi până la urmă cel mai jalnic dintre toți.
„Chiar o să plătesc?" a strigat Andronicus.
McCloud ăsta era prea greu de cap; încă nu aprecia măreția marelui Andronicus. Trebuia să fie învățat, odată pentru totdeauna.
Andronicus a studiat oraşul, şi privirea i-a căzut pe ceea ce cu siguranţă era castelul McCloud. A dat pinteni calului și a pornit în galop, cu oamenii lui urmându-l, târându-l pe McCloud de-a curmezișul curții prăfuite.
Andronicus a călărit peste zecile de trepte de marmură, corpul lui McCloud bufnind în spatele lui, strigând şi gemând cu fiecare pas, apoi a continuat să călărească, trecând chiar prin intrarea de marmură. Oamenii lui Andronicus erau deja de gardă la uși, având la picioare corpurile însângerate ale foștilor soldați McCloud. Andronicus a zîmbit cu satisfacţie să vadă că, deja, fiecare colţ al oraşului era al lui.
A continuat să înainteze pe ușile mari ale castelului, în interiorul unui coridor cu tavane înalte, arcuite, toate din marmură. S-a minunat de excesele acestui rege McCloud. În mod clar nu a cruțat nicio cheltuială în a se răsfăța.
Acum venise și ziua lui. Andronicus a continuat să călărească împreună cu oamenii săi pe coridoare largi, copitele cailor creând ecouri din pereti, spre ceea ce fusese în mod clar Sala tronului McCloud. A năvălit prin ușile de stejar şi s-a dus chiar în centrul camerei, la un tron obscen, lucrat din aur, aşezat în centrul camerei.
Andronicus a descălecat, a urcat lent treptele de aur şi s-a aşezat în el.
A răsuflat profund cum s-a întors și și-a studiat oamenii, zecile lui de generali stând călare, așteptându-i porunca. S-a uitat la McCloud, însângerat, legat în continuare de calul lui, gemând. A studiat această sală, a examinat pereții, steagurile, armurile, armele. S-a uitat la lucrătura tronului și a admirat-o. S-a gândit dacă să-l topească sau să-l ia înapoi pentru el. Poate că-l va da unuia dintre generalii săi mai puțin importanți.
Desigur, acest tron nu era nimic față de propriul tron al lui Andronic, cel mai mare tron din toate regatele, unul pe care douăzeci de muncitori avuseseră nevoie de patruzeci de ani ca să-l termine. Construcția lui începuse în timpul vieții tatălui său și se terminase în ziua în care Andronicus își ucisese propriul tată. Fusese o sincronizare perfectă.
Andronicus a privit în jos la McCloud, acest omuleț patetic, şi s-a întrebat care era cel mai bun mod să-l facă să sufere. I-a examinat forma şi mărimea craniului şi a decis că ar dori să-l micșoreze și să-l poarte atârnat de colierul său, împreună cu celelalte cranii micșorate din jurul gâtului său. Totuși Andronicus și-a dat seama că, înainte de a-l ucide, va avea nevoie de ceva timp ca să-i subțieze fața, pomeții, ca să arate mai bine la gâtul lui. Nu vroia o față găsană și rotundă care să-i strice estetica colierului. Îl va lăsa o vreme să trăiască și, între timp, îl va tortura. Și-a zâmbit singur. Da, era un plan foarte bun.
„Adu-l la mine,” i-a comandat Andronicus unuia dintre generalii săi, în mârâitul său străvechi, adânc.
Generalul a sărit jos fără un moment de ezitare, s-a grăbit la McCloud, a tăiat frânghia şi a târât corpul însângerat pe podea, pătând-o cu roşu. L-a trântit la picioarele lui Andronicus.
"Nu poți să scapi cu asta!" mormăi slab McCloud.
Andronicus clătină din cap; acest om nu învăţa niciodată.
„Aici stau, aşezat pe tronul tau," a spus Andronicus. „Şi acolo ești tu, întins la picioarele mele. Aș zice că pot să scap cu orice am chef. Şi că făcut-o am deja."
McCloud zăcea acolo, gemând şi zbătându-se.
„Primul meu ordin," a spus Andronicus, "va fi ca tu să acorzi respectul cuvenit noului tău rege şi stăpân. Vino la mine acum, şi ai onoarea de a fi primul care să îngenuncheze înaintea mea în noul meu regat, primul care să-mi sărute mâna și să mi se adreseze ca regele a ceea ce a fost odată partea McCloud a Inelului".
McCloud s-a uitat în sus, s-a ridicat în patru labe și a zâmbit disprețuitor spre Andronicus
„Niciodată!" a spus el, şi s-a întors şi a scuipat pe podea.
Andronicus se lăsă pe spate și râse. Se bucura de asta din toată inima. Nu mai întâlnise un om așa de încăpățânat de ceva vreme.
Andronicus s-a întors și a dat din cap iar unul dintre oamenii lui l-a apucat pe McCloud din spate, în timp ce altul a venit în față şi i-a ținut capul nemișcat. Un al treilea a înaintat cu o un brici lung. Cum se apropia, McCloud a cedat de frică.
„Ce faci?" a întrebat el panicat, cu vocea ascuțită.
Omul a dus mâna în jos și i-a ras rapid lui McCloud jumătate din barbă. McCloud a privit cu uimire, în mod clar nedumerit că omul nu l-a rănit.
Andronicus din cap şi un alt bărbat păşit înainte cu un vătrai lung ce avea în vârf sculptată în fier stema regatului lui Andronicus — un leu cu o pasăre în gură. Radia portocaliu, încins în foc, iar ceilalți l-au imobilizat pe McCloud, în timp ce bărbatul a coborât vătraiul spre obrazul lui proaspăt ras.
"NU!" a țipat McCloud, dându-și seama.
Dar acum era prea târziu.
Un țipăt oribil a sfâșiat aerul, însoțit de un sfârâit și un miros de carne arsă. Andronicus a privit cu bucurie cum vătraiul a ars tot mai adânc şi mai adânc în obrazul lui McCloud. Sfârâitul a devenit mai puternic, țipetele aproape intolerabile.
În cele din urmă, după vreo zece secunde, i-au dat drumul lui McCloud.
El s-a prăbușit la pământ, inconștient, cu balele curgându-i, pe când i se ridica fum din jumătate de față. Acum purta emblema lui Andronicus arsă în carne.
Andronicus s-a aplecat înainte, s-a uitat în jos la McCloud inconştient şi și-a admirat opera.
„Bine ai venit în Imperiu."
CAPITOLUL DOI
Erec stătea pe culmea dealului de la marginea pădurii şi urmărea apropierea micii armate, și inima sa se umplea cu foc. Era născut pentru o zi ca asta. În unele lupte, linia de demarcare era neclară între drept şi nedrept — dar nu și în această zi. Nobilul din Baluster îi furase mireasa fără ruşine, şi fusese lăudăros, şi nu-și regretase faptele. Fusese făcut conştient de crima lui, îi fusese dată o şansă să îndrepte nedreptatea şi refuzase să-și rectifice erorile. Își adusese singur pe cap răsplata. Oamenii lui ar fi trebuit să lase lucrurile în pace — mai ales acum, că era mort.
Dar iată-i venind călare, sute dintre ei, mercenarii plătiți ai acestui nobil mărunt — toți hotărâți să-l ucidă pe Erec, numai pentru că fuseseră plătiți de acest om. Șarjau spre el în armurile lor vezi lucioase și, cum s-au apropiat, au lăsat să se audă un strigăt de luptă. Ca și cum l-ar fi speriat.